0
0 0
0
Parerea vizitatorului Asociatia Sf. Vincentiu de Paul Revista Parohiei Localitatea Tg. Frumos Evenimente locale Istoricul Parohiei Activitati saptamanele Pagina de start Revista CREZ ETERN

Publicație periodică a comunității catolice din Târgul Frumos

Nr. 12 - martie-aprilie 2006
"IARTĂ-NE, DOAMNE !"

Enciclica "Deus Caritas est"
De ce "Deus Caritas est"?

Papa Benedict al XVI-lea a semnat prima sa scrisoare enciclică Deus Caritas est în 25 decembrie 2005, dar, din cauza unor probleme de traducere din limba germană în latină, italiană, franceză și spaniolă, scrisoarea a fost publicată în 25 ianuarie 2006, considerând că această coincidență a fost providențială, fiind ca o invitație cerească de a primi și a citi scrisoarea în spirit ecumenic.

Numele enciclicii este luat din prima scrisoare a sfântului Ioan - "Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1 In 4, 16). Scrisoarea are două părți mari. În prima parte avem o reflexie teologică și filozofică despre "iubire" în lumina diferitelor sale semnificații - eros, philia, agape, - cu precizări despre caracteristicile esențiale pe care le are iubirea lui Dumnezeu față de om și despre legătura intrinsecă dintre iubirea divină și iubirea umană. A doua parte vorbește despre exercitarea concretă a poruncii iubirii față de aproapele. Enciclica este structurată în 43 de paragrafe, limbajul este simplu, stilul logic al prezentării ideilor conferă textului imaginea de curgere în cascadă și ilustrează bogata personalitate a papei, care este filozof, teolog, scriitor și deopotrivă păstor.

Finalitatea scrisorii este precizată în Introducere, unde papa spune că vrea să trezească în lume "dorința reînnoită de angajare pentru răspunsul uman la iubirea divină". Prima enciclică a Papei Benedict are și un caracter programatic. Papa este convins că Biserica și societatea din zilele noastre se confruntă cu un deficit de credință și morală. Credința nu este o teorie, care se acceptă sau se respinge; credința este ceva concret: este criteriul care configurează stilul nostru de viață. De aceea Papa vrea să ne spună că în lumea în care trăim - cu manifestări dușmănoase, manifestări ale urii în numele religiei, cu nemăsurate pofte de avere - raționalitatea neutră nu mai este suficientă. Aici este nevoie de Dumnezeul cel viu, care l-a iubit pe om până la sfârșit, până la moarte.

Structura enciclicei
După Introducere, Prima parte - intitulată Unitatea iubirii în creație și în istoria mântuirii -, caută să răspundă la câteva întrebări foarte concrete privind viața creștină. Găsim următoarele întrebări: Dumnezeu poate fi iubit cu adevărat? Iubirea poate fi impusă cu forța? Iubirea poate fi poruncită? Sau, nu cumva iubirea este un sentiment care vine și trece de la sine?

Noi putem să-l iubim pe Dumnezeu pentru că El nu a rămas rece, distant față de creaturile sale, așa cum a înțeles filozofia greacă, ci a intrat în viața noastră. Sfânta Scriptură, în special Noul Testament, a aprofundat conceptul de "iubire", marginalizând cuvântul eros - iubirea ascendentă - și promovând cuvântul agape - iubirea descendentă, compasiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire și, de aceea, vine mereu în întâmpinarea noastră; astăzi, El vine prin sacramentele și credința Bisericii, prin oamenii care sunt pătrunși de iubirea Lui și prin semnele creației. Iubirea nu este doar un sentiment, pentru că ea se adresează și voinței și minții omului. Într-adevăr, prin Cuvântul său, Dumnezeu ne învață să-l iubim "din toată inima și din tot sufletul". Iubirea este o putere dinamică în continuă creștere; iubirea se învață treptat și mereu.

O altă întrebare importantă: putem să-l iubim cu adevărat pe aproapele, pe care nu-l cunoaștem sau ne este antipatic?
Da, se poate dacă purificăm și maturizăm erosul pus în natura noastră de către Creator. Când în om duhul și trupul unt în armonie, atunci erosul devine exod permanent din eu-l închis în sine spre eliberarea lui în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre regăsirea de sine, chiar spre descoperirea lui Dumnezeu. Dar eros și agape nu trebuie separate niciodată complet: numai echilibrul just între aceste două dimensiuni poate să conducă la realizarea iubirii adevărate. Iubirea se învață, omul crește în iubire și trăiește diferite forme de iubire. Este nevoie de răbdare pentru a ajunge la maturitate.

În partea a Doua, intitulată Caritas; exercitarea iubirii din partea Bisericii în calitate de "comunitate de iubire" -, ni se vorbește despre caritate, slujirea iubirii comunitare în Biserică față de toți aceia care suferă în rup sau în suflet și au nevoie de darul iubirii. Putem formula și aici o întrebare: nu ar fi mai bine ca Biserica să încredințeze slujirea aproapelui altor organizații de asistență socială?

Iubirea aproapelui înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, pe lângă faptul că este o datorie pentru fiecare creștin, este și o datorie a întregii comunități bisericești, care în activitatea sa caritativă trebuie să oglindească iubirea trinitară. Astfel în structura fundamentală a Bisericii a apărut "diaconia" ca slujire a iubirii față de aproapele exercitată în mod comunitar și într-un mod ordonat - o slujire concretă, dar în același timp și spirituală (crf. Fap 6, 1-6). O dată cu răspândirea Bisericii, această grijă a carității s-a dovedit a fi unul din domeniile sale esențiale. Firește este important ca activitatea caritativă să nu-și piardă propria identitate dizolvându-se în organizații de asistență socială și devenind o variată a acestora, ci să-și mențină întreaga splendoare a esenței carității creștine și bisericești.

În Concluzia enciclicii, papa își îndreaptă atenția spre exemplele de iubire eroică din viețile sfinților - Sf. Martin, Sf. Francisc, Sf. Ignațiu, Sf. Ioan Bosco, Alois Orione sau Fericita Maica Tereza de Calcutta, oameni ai iubirii adevărate, modele de caritate socială, purtători de lumină în istorie.

Enciclica se încheie cu încredințarea lucrării caritative a Bisericii Mariei, Maica Domnului, oglinda sfințeniei și modelul iubirii depline.

Amo, ergo sum - Iubesc deci exist.

Pr. Cristian Gașpal


"DUMNEZEU ESTE IUBIRE" (1In 4,8 )

Porunca iubirii este înscrisă în inima credincioșilor pentru faptul că însăși caritatea este un dar, o virtute înnăscută, care vine odată cu Botezul, sacramentul care îl dăruiește pe Duhul Sfânt, principiul vietii noi în credință, speranță și caritate. De aceea sfântul Ioan spune: "Dragii mei, să ne iubim unii pe alții, căci dragostea vine de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și-l cunoaște pe Dumnezeu"(1In 4,7)

Modelul iubirii este Cristos care vindecă orice boală și neputință în popor, Cel care și-a dat viața pentru oameni. Însă Cristos întărește obligația iubirii cu nenumarate intervenții sub formă de poruncă: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit eu, să vă iubiți și voi unii pe alții" (In 13,34)


POSTUL MARE - TIMP DE CARITATE

O formă de caritate este voluntariatul creștin practicat și în parohia noastră de membrii Asociației "Conferința Sfântul Anton de Padova" Tg. Frumos, care face parte din Uniunea Asociațiilor Caritative "Sf. Vincențiu de Paul" din România.

Vocația membrilor, care se numesc vincențieni, este de a-L urma pe Cristos prin slujirea celor în nevoie și în felul acesta să dea mărturie de mila și dragostea Lui eliberatoare.

Ca ucenici ai lui Isus, suntem chemați să ne facem aproapele fiecărui om, păstrând o preferință deosebită pentru cel care este mai sărac, singur și lipsit. Tocmai prin ajutorul dat celui înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, închis, ne este dat să-l slujim pe Isus așa cum a afirmat El însuși: "Ori de câte ori ați făcut acestea unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ați facut" (Mt 25,40).

De aceea, într-o comunitate creștină, toți membrii trebuie să fie apostoli ai carității pentru a purta prin cuvinte și fapte tuturor oamenilor, dar mai ales celor nevoiași, Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu.

Așadar, dragi credincioși, în timpul Postului Mare, să urmăm și noi cu mai mult zel îndemnul lui Isus Cristos din parabola samariteanului milostiv "mergi și fă și tu la fel" (Lc 10,37) pentru că "La ce folosește, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte?"(Iac 2, 14).

Adrian Petruț


Ce este Postul?

Postul, ca timp, este constituit dintr-o zi sau din mai multe zile pregătitoare, pentru întărirea credinței. Acceptarea credinței necesită un timp de resemnare, un timp de meditație. În gălăgie, în distracție, în destrăbălare, în petreceri, nu putem să-l găsim pe Dumnezeu.

Postul, ca fapt în sine, cuprinde toate faptele bune, care în sine sunt un sacrificiu. În zilele noastre, în lumea noastră egoistă, este greu să faci fapte bune. Orice faptă bună este o asceză, o abnegație, o trudă, prin care putem intra în Împărăția Cerurilor.

Postul mai este înfrânare, abținerea de la mâncare și băuturi alcoolice, mai ales în Postul Paștelui, în acele 40 de zile de dinaintea Paștelui. Sunt scutiți cei care sunt săraci, bolnavi, bătrâni, soldați, cei care muncesc în anumite locuri grele.

Postul prescris de Biserică servește la ridicarea sufletului. Postul curăță sufletul de patimi și îl păstrează în har sfințitor și nici de cum nu este împotriva sănătății.

Postul ne ajută să învingem înclinațiile noastre rele, postul este o armă puternică împotriva diavolului care ne atacă pe toți.

Numai cine crede în înviere este în stare să renunțe la bunurile materiale, la distracție, asemenea primilor creștini, care au învins lumea coruptă a păgânilor cu viețile lor resemnate, disciplinate, ordonate.

De aceea se spune: postul este termometrul credinței, al speranței și mai ales al iubirii noastre.

În acest timp de 40 de zile până la Paști, să ne gândim la sângele vărsat al lui Cristos. El a suferit pentru păcatele noastre și în locul nostru.

Trebuie să învățăm și noi să murim pentru comoditatea noastră, pentru capriciile noastre, pentru orgoliul nostru, ca să ne putem bucura de înviere împreună cu Cristos.

Adrian Petruț


POSTUL MARE - TIMP DE POCĂINTĂ ȘI DE HAR

POSTUL MARE este perioada liturgică de patruzeci de zile al cărei scop este un serios examen asupra stării noastre de viață, mărturisirea păcatelor și luarea hotărârii de a elimina din viața noastră ceea ce Dumnezeu consideră păcat, luptând cu noi înșine, învingând omul vechi și aducând la lumină omul cel nou, și toate acestea raportate la JERTFA LUI CRISTOS, realizate în patima și moartea sa răscumpărătoare.

Postul Mare începe cu Miercurea Cenușii și durează până la Liturghia Cinei Domnului din Joia Sfântă.

Liturghia de seară, din Joia Sfântă, deschide Triduumul Pascal al Pătimirii și Învierii lui Isus, care-și are centrul în Vigilia pascală și se încheie cu Vesperele Învierii Domnului. Triduumul Pascal cuprinde: Joia Sfântă, zi în care se celebrează dimineața, Liturgia Crismei în cadrul căreia se amintește instituirea sacramentului preoției și se binecuvântează uleiurile sfinte iar seara, Liturghia Cinei Domnului, când se amintește instituirea sacramentului Euharistiei; Vinerea Sfântă când se celebreză Patima Domnului. În această zi, celebrarea este alcătuită din liturgia cuvântului, adorarea sfintei cruci și distribuirea Sfintei Împărtășanii; Sâmbăta Sfântă, singura zi aliturgică, zi în care Biserica meditează patima și moartea lui Isus, veghiind la mormântul Domnului; nu se celebrează Sfânta Liturghie. Noaptea de sâmbătă spre duminică se celebrează în mod solemn Vigilia Pascală.

Săptămâna Sfântă începe cu Duminica Floriilor sau a Patimii Domnului. Această zi unește triumful regal al lui Cristos (intrarea glorioasă în Ierusalim) cu proclamarea Patima lui Isus.

În timpul postului nu se cântă Aleluia.

MIERCUREA CENUȘII

Postul Mare este prin excelență un timp de pocăință si de reînnoire a vieții, de rugăciune și de așteptare rabatoare, ca pregătire pentru celebrarea Învierii Domnului. În Miercurea Cenusii, în bisericile romano-catolice se celebrează un ritual special de binecuvântare a cenușii, care apoi este presărată pe fruntea credincioșilor ca semn al pocăinței. "Ritul auster, dar sugestiv, al impunerii cenușii peste capetele credincioșilor ne introduce în atmosfera speciala a acestei perioade: convertire, post și pocăință". Impunerea cenușii de către preot, în semn de pocăință, este însoțita de cuvintele: "Convertiți-vă și credeți în Evanghelie". Convertirea devine marea chemare pe care credinciosul o aude deseori repetata de-a lungul întregului Post Mare. Cenușa este simbolul slăbiciunii și al fragilității omului, dar și semnul exterior al celui care se căiește și se hotărăște să se convertească; primirea cenușii semnifică recunoașterea stării de păcătos și manifestarea regretului pentru păcatele săvârșite.

Prima zi a postului este și o zi de penitență pentru întreaga Biserică în care se ține post și abstinență de la carne.

Postul Mare durează patruzeci de zile.

Inspirată de exemplul lui Moise și al lui Ilie, care, după un post de 40 de zile au fost admiși să-l vadă pe Dumnezeu, dar mai mult, inspirată de retragerea lui Isus în pustiu, pentru 40 de zile, înainte de începerea activității sale publice, Biserica a adoptat această perioadă simbolică drept pregătire pentru sărbătoarea Paștelui. Numărul patruzeci (potopul a durat patruzeci de zile și patruzeci de nopți), patruzeci de ani a rătăcit poporul evreu prin deșert înainte de a intra în țara promisă, indică un timp de probă dar și un timp de har, un timp privilegiat în care creștinii trebuie să vegheze și să se roage, pentru a se putea asocia lui Cristos în lupta împotriva păcatului, făcându-se părtași, în acest mod, de victoria Sa.

Acum se cere o ascultare mai atentă a cuvântului lui Dumnezeu, redescoperirea și celebrarea sacramentului Pocăinței și al Reconcilierii, participarea frecventă la celebrarea Euharistiei, intensificarea rugăciunii personale.

POSTUL

Practicarea postului, ca și rugăciunea sau pomana, nu reprezintă o noutate pe care o aduce Isus: experiența religioasă a poporului lui Israel arată că postul era practicat ca o profesiune de credință în unicul Dumnezeu adevărat și ca element necesar pentru a depăși probele la care erau supuse credința și încrederea în Dumnezeu. În Noul Testament, postul este prezentat ca mijloc de pocăință și de înălțare spirituală. Isus îi îndeamnă pe cei care postesc să facă lucrul acesta pentru Dumnezeu, nu pentru oameni (Mt 6,16-18).

Postul înseamnă mai mult decât reținerea de la anumite mâncăruri. Practica spirituală a postului constă în privarea sau în cumpătarea nu doar față de mâncare, ci și față de tot ce-ar putea împiedica trăirea unei intense vieți spirituale.

Astăzi, postul și abstinența se păstrează cu strictețe în două zile din an: în Miercurea Cenușii și în Vinerea Sfântă, iar abstinența este obligatorie în toate vinerile din Postul Mare.

Legea Bisericii prevede că în zilele de post este permis să mănânci o singură dată până la săturare. Persoanele între 18 - 60 de ani trebuie să respecte această lege, pentru a nu comite un păcat grav. Sunt scutite persoanele care au o scuză legitimă (în caz de boală, convalescență, cei care prestează muncă fizică grea). În stabilirea vârstei celor care trebuie să respecte postul se vede clar prudența Bisericii: pâna la vârsta majoratului, când se manifestă creșterea și dezvoltarea fizică a omului, nu se impune practicarea postului, iar după 60 de ani, când sănătatea, în mod firesc, începe să intre în declin și organismul își pierde rezistența, din nou Biserica nu mai impune postul.

"Postul curăță inima, o face smerită și umilă, înalță mintea, alungă norii concupiscenței, stinge focul dorinței carnale, aprinde flacăra adevăratei curății" (Toma de Aquino).

Sfântul Augustin subliniază faptul că postul autentic este legat în mod intim de rugăciune, de umilință, de generozitatea manifestată prin pomană, de iertarea ofenselor primite, de oricare operă de pietate și de caritate, de căință sinceră și autentică care înseamnă "o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune față de rău, împreună cu repulsia față de faptele rele săvârșite".

RUGĂCIUNEA

În timpul Postului Mare, în mod special în această perioadă, rugăciunea trebuie să facă parte din arsenalul de luptă împotriva omului vechi. Fără rugăciune, convertirea este imposibilă, așa cum fără rugăciune faptele noastre sunt doar prestări de servicii. Pentru un creștin este important spiritul și sensul care susțin o activitate. Rugăciunea și acțiunea nu se contrazic, ci se întăresc una pe cealaltă. Încercările de a-i ajuta pe ceilalți, intenția de a face ceva bun pot fi lipsite de energie dacă nu sunt încadrate și susținute de rugăciune. "Cel care unește rugăciunea cu faptele și faptele cu rugăciunea, acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare".

"Rugați-vă fără încetare!" ne repetă deseori Isus. Pentru că "Nimic nu are valoarea rugăciunii; cu neputință ca omul care se roagă să păcătuiască. Cine se roagă se mântuiește cu siguranță, cine nu se roagă se osândește cu siguranță" (Alfons Maria de Liguori).

"Mulți oameni, rugându-se, nu se roagă!" pentru că inima și viața lor nu sunt în armonie cu rugăciunea. Rugăciunea, înainte de toate, trebuie să izvorască din inimă și abia apoi să se materializeze prin vorbe. Uneori nici nu este nevoie de cuvinte, pentru că dragostea, umilința și curăția inimii spun totul. Rugăciunea cere să faci liniște în jurul tău, este un fel de "tăcere în doi".

POMANA

"Deschide-ți cu dărnicie mâna către fratele tău, către cel smerit și sărac din țara ta" (Dt 15,11). "Cine are două haine să împartă cu cel care nu are și cine are hrană să facă la fel" (Lc 3,11).

Pomana față de cei aflați în nevoie, făcută din dorința sinceră de a ajuta și cu multă discreție, este o mărturie a iubirii frățești, dar și un lucru bine plăcut în ochii Domnului: "...pomana ta să fie în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti" (Mt 6, 4).

Creștinul trebuie să fie capabil și dispus să dăruiască, atunci este vorba de milostenie sufletească (a învăța pe cei neștiutori, a sfătui pe cei în îndoială, a mângâia pe cei în întristare, a suporta cu răbdare pe cei dezagreabili), ca și atunci când trebuie să facă fapte de milostenie trupească ( a da de mâncare, a îmbrăca pe cei lipsiți de îmbrăcăminte, a vizita pe bolnavi). Milostenia și caritatea pot fi înăbușite de zgârcenie.

"Adevăr vă spun: tot ce nu ați făcut unuia dintre aceștia mici, mie nu mi-ați făcut! " (Mt 25, 46).


CALEA SFINTEI CRUCI

Una din devoțiunile foarte iubite și practicate în Biserica Romano-Catolică este Calea Crucii. Aceasta este o practică de pietate care meditează drumul parcurs de Isus de la Pilat până pe Calvar, oprindu-se în special asupra a 14 momente mai importante, numite stațiuni.

Odată cu pacea lui Constantin (313), nenumărați creștini au ținut să fie în Ierusalim, în fiecare an, în Săptămâna Patimilor lui Christos și să refacă drumul pe care Acesta l-a parcurs în zilele de dinaintea morții Sale. În acest fel, ei doreau să retrăiască evenimentul, să se identifice cu Isus și, prin acest gest, să-I mulțumească.

Franciscanii au imaginat și au răspândit, în secolele XIV și XV, devoțiunea Căii Crucii. Păzitori și protectori ai locurilor sfinte încă din secolul al XIV-lea, în virtutea unui acord încheiat cu turcii, ei conduceau în Ierusalim exercițiile spirituale ale pelerinilor, pe Via Dolorosa, urmată de Christos, de la Tribunalul lui Pilat, din partea cea mai de jos a orașului, până pe Golgota (Calvarul), cea mai înaltă parte a sa. Franciscanii au avut ideea de a adapta această formă de meditație asupra Patimilor, cadrului obișnuit al majorității credincioșilor, pentru a permite celor săraci și celor care nu puteau să ajungă pe Pământul Sfânt, să realizeze același drum ca și pelerinii. În acest scop, ei au aranjat, în aer liber sau în biserici, serii de evocări (tablouri, statui, cruci...) cu scene marcând itinerarul lui Christos ce ajunge până pe Calvar. Ei, împreună cu credincioșii se rugau și meditau la fiecare dintre aceste etape sau Stațiuni. Numărul acestora (al stațiunilor) a variat până în secolul al XVIII-lea, când a fost fixat la un număr de 14 de către Papa Clemente XII și Papa Benedict XIV, care, în general, au dat Căii Crucii caracterul pe care i-l cunoaștem astăzi.

Scopul amintirii și meditării acestor episoade biblice este de a trezi o căință profunda, lepădarea de păcate și începerea unei vieți noi.

Calea sfintei Cruci.

Pr. Ne-nchinăm, ție, Cristoase, și te binecuvântăm,
Cr. Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea.

Cele 14 stațiuni tradiționale sunt:
Strațiunea I-a: Isus este condamnat la moarte.
Strațiunea II-a: Isus ia crucea pe umeri.
Strațiunea II-a: Isus cade prima oară sub povara crucii.
Strațiunea IV-a: Isus întâlnește pe Maica sa cea îndurerată.
Strațiunea V-a: Simon din Cirene î-l ajută pe Isus să ducă crucea.
Strațiunea VI-a: Veronica șterge fața lui Isus cu o maramă.
Strațiunea VII-a: Isus cade a doua oară sub povara crucii.
Strațiunea VIII-a: Isus întâlnește femeile din Ierusalim care plâng.
Strațiunea IX-a: Isus cade a treia oară sub povara crucii.
Strațiunea X-a: Isus este despuiat de haine.
Strațiunea XI-a: Isus este răstignit pe cruce.
Strațiunea XII-a: Isus moare pe cruce.
Strațiunea XIII-a: Isus este coborât de pe cruce.
Strațiunea XIV-a: Isus este înmormântat.

Doamne, Isuse Cristoase, răstignit pe cruce,
Miluiește-ne pe noi !

Doamne, tu ai sfințit semnul Crucii prin suferințele și moartea Fiului tău prea iubit pe lemnul Crucii. Te rugăm ca toți aceia care ne mărturisim credința prin acest semn sfânt, să ne bucurăm de ocrotirea ta cerească. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.


Evenimente locale

21 - 22 ianuarie: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor în Târgu Frumos

I. În Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, după o tradiție de câțiva ani, s-a celebrat în Biserica Romano-Catolică "Sfântul Anton de Padova", sâmbătă 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, o celebrare ecumenică la care au luat parte, la invitația Pr. paroh Iulian-Eugen Kropp, patru preoți ortodocși de la cele trei Biserici ortodoxe din localitate. Lor li s-au alăturat un mare număr de credincioși catolici și ortodocși și împreună au cerut de la Dumnezeu unitatea.

Celebrarea, având ca moto "Să ne rugăm împreună în numele lui Isus", a fost prezidată de părintele paroh Iulian, care a adresat în numele comunității "Sf. Anton de Padova" un bun venit părinților ortodocși, precum și credincioșilor veniți pentru a se ruga împreună pentru unitate, apreciind elementele comune care apropie Bisericile și nu cele care despart cele două Biserici, cea catolică și cea ortodoxă, pornind de la experiența vizitei Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea în România din anul 1999.

A urmat actul penitențial, în care s-au recunoscut păcatele mai ales cele împotriva unității și pe baza textului din Ioan 14,6 "Eu sunt calea, adevărul și viața", au fost înălțate rugăciuni către Dumnezeu prin care s-a cerut iertare de la Dumnezeu pentru momentele în care a fost neglijat acest adevăr despre Cristos - Cale, Adevăr și Viață. Credincioșii, după fiecare rugăciune rostită de preoții prezenți, au cântat "Sfinte Dumnezeule".

La celebrarea cuvântului, textele lecturilor au fost citite de doi preoți ortodocși, iar Evanghelia luată din Evanghelia după Matei (18,18-20), incluzând tema centrală a acestui an: "Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor", a fost proclamată de către Pr. Iulian.

În omilia ținută de pr. Cristian Cristea a fost reliefat faptul că momentul de rugăciune și de unitate între creștini pleacă de la iubirea lui Isus Cristos care s-a jertfit pentru toți oamenii. Iar iubirea nu poate să fie numai pentru o singură persoană, ea implică cel puțin două persoane. Iubirea de unul singur înseamnă egoism; iubirea adevărată, cea care vine de la Dumnezeu, este iubirea care se dăruiește și se îndreptă spre celălalt, care poartă tot chipul lui Cristos primit la Botez. Omul trebuie să fie conștient că este înconjurat de alții, că face parte dintr-o comuniune cu alții.

După omilie a urmat rugăciunea universală prin care s-a cerut de la Dumnezeu darul unității pentru a realiza astfel rugăciunea lui Cristos de la ultima Cină, "ca toți să fie una"; s-a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru Bisericile de tradiții diferite, pentru ierarhii celor două confesiuni, catolică și ortodoxă, și pentru toți creștinii, ca "aceștia să-și deschidă inimile lui Cristos, care este prezent în rugăciunile lor și mai ales în Euharistie".

După aceste rugăciuni, a urmat ritul stropirii cu apă sfințită în amintirea Botezului primit de toți creștinii. Întrucât toți suntem fii lui Dumnezeu și frați între noi, cu toții s-au rugat rugăciunea domnească, "Tatăl nostru", după care fiecare și-a oferit unul altuia un semn al păcii și iubirii reciproce. În acest timp corul bisericii a intonat cântecul "Ce bine e când frații", iar apoi preoții ortodocși, împreună cu credincioșii lor, au cântat imnul "Lumină lină", încheind momentul prin rugăciuni specifice momentului.

După binecuvântarea finală, părintele paroh a mulțumit celor care au participat la ceremonie, oferind în semn de comuniune preoțească, câte un calendar ecumenic, tuturor preoților prezenți.

II. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor a continuat în ziua de duminică 22 ianuarie la Biserica ortodoxă "Sfânta Parascheva". La invitația părintelui paroh Zugravu, la ora 17.00, s-au adunat din nou mai mulți preoți, trei preoți ortodocși și doi preoți catolici, Pr. Iulian Kropp și Pr. Robert Gașpal. Și la această celebrare s-a adunat un mare număr de credincioși catolici și ortodocși, care împreună s-au rugat lui Dumnezeu pentru a putea căuta cu umilință împăcarea cu el și cu aproapele și astfel să se ajungă la unitatea deplină.

Pentru această zi, care a avut ca moto: "Să fim misionari în numele lui Isus", celebrarea a fost condusă de Pr. Ioan Apetroaie. Cuvântul de salut al Pr. paroh Zugravu ne-a chemat să ne rugăm și în această zi pentru unitate. Pr. Robert a citit frumosul text din Faptele apostolilor (Fap. 1,12-14) cu rugăciunea apostolilor din Cenacol.

Cântările "lumină lină" ale credincioșilor ortodocși și "Eu caut o lumină" ne-au pregătit să înțelegem mai bine Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia după Sf. Luca ( Lc 10,1-20) proclamată de Pr. Apostol a prezentat trimiterea ucenicilor în misiune.

În predica ținută, Pr. Iulian a insistat pe comuniunea voită de Isus Cristos, care pleacă de la rugăciune, iar aceasta, după modelul apostolilor, trebuie făcută cu stăruință. După ce iubirea lui Cristos ne-a adunat în rugăciune, această iubire trebuie transmisă și altora. Asemenea apostolilor trimiși în misiune, doi câte doi, trebuie să mergem și noi împreună, pentru ca astfel mărturia "a doi" să fie autentică, fără compromisuri și conduși de lumina lui Cristos putem învinge, să îndepărtăm întunericul răutății și al egoismului. Deseori se spune că Biserica creștină respiră cu doi plămâni, dar să nu fim noi aceea care să calculăm care plămân e mai mare, ci să ne străduim să menținem sănătoși acești plămâni pentru binele întregului trup al lui Cristos, ca să se ajungă odată să se realizeze unitatea dorită de Cristos: "să fie o singură turnă și un singur păstor". Trebuie să privim la ceea ce ne unește și nu la ceea ce ne desparte.

Ecteniile rostite de toți preoții pentru Biserică, pentru păstorii fiecărei Biserici, pentru credincioși și pentru cele de trebuință oamenilor, au răsunat în Biserica ce a fost așa de primitoare pentru această zi. Credincioșii catolici au intonat frumoasa cântare: "Unde doi sau trei se adună", iar la final Pr. Zugravu, gazdă primitoare, a mulțumit tuturor pentru frumoasa participare.

Pr. Iulian-Eugen Kropp


Vizita Episcopului Auxiliar Aurel PERCĂ la Târgu Frumos.

Duminică, 29 ianuarie, Comunitatea parohială din Târgu Frumos a fost în sărbătoare. A fost o sărbătoare provocată de vizita surpriză făcută de Episcopul auxiliar Aurel Percă. Preasfințitul Aurel a dorit să fie în mijlocul credincioșilor și într-o parohie mică, ca a noastră și, chiar dacă a fost o zi geroasă și frig în biserică, numărul credincioșilor prezenți la Sfânta Liturghie duminicală a fost mare, lucru ce a bucurat inima Preasfințitului. După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Aurel a fost înconjurat de tineri, cu care s-a întreținut câteva momente.

A fost vizită scurtă, dar cu prezența sa, Preasfințitul Aurel a încurajat mica comunitate să-și mărturisi credința cu bucurie și să se bucure de noua biserică unde să-L întâlnească și să-L găsească pe Dumnezeu, căruia să-i urmeze Cuvântul.


MESAJUL DE LA FATIMA (III)

13 iulie 1917: A treia apariție a Maicii Domnului la Cova da Iria

Sătenii au auzit chemarea Maicii Domnului. Și-au luat toți Rozariile în mână și i-au urmat pe copiii vizionari la Cova da Iria. Ajunși la stejar, Lucia a văzut nu peste mult timp cum "fulgerul" se apropia. La întrebarea ei ce dorește femeia de la ea, aceasta i-a dat un răspuns care avea să confere Rozariului o dimensiune, nemaiauzită și până atunci necunoscută:

"Rugați-vă și de acum încolo zilnic Rozariul în cinstea Mamei noastre Preasfinte, pentru pace în lume și pentru terminarea războiului, căci numai ea poate obține acestea!"

Prin aceste cuvinte, Maica Domnului s-a așezat pe sine în postura de susținătoare și mijlocitoare a harului păcii între Dumnezeu și om. Mijlocul pentru a obține acestea este rugăciunea zilnică a Rozarului!

Lucia s-a rugat pentru un semn. Dar Maica Domnului i-a spus să aștepte până în octombrie; atunci va face o minune, pentru ca toți să creadă. A repetat apoi rugămintea legată de rugăciunea zilnică a Rozarului, introducând astfel o viziune, care a așezat într-o lumină nouă mărturiile biblice de credință în viața de dincolo de lumea perceptibilă. Din acest motiv, pot fi privite și înțelese numai prin credință și în lumina mărturiilor Sfintei Scripturi, niciodată însă în mod speculativ sau rațional. În această etapă importantă a evenimentelor de la Fatima, o vom lăsa pe Lucia să explice ce s-a petrecut de fapt.

"Apoi a continuat: « Oferiți-vă pentru păcătoși și repetați, mai ales când faceți un sacrificiu: O Isus, din dragoste față de Tine, pentru convertirea păcătoșilor și drept ispășire pentru păcatele împotriva Preacurată Inimă a Mariei!»

După ultimele cuvinte și-a desfăcut brațele, după cum făcuse și în cele două luni premergătoare. Raza părea să străpungă pământul, am putut vedea o mare de foc, în mijlocul căreia se aflau diavoli și suflete, transparente și negre sau cărbuni încinși, de culoarea bronzului și luând forme umane. Pluteau prin foc, purtați parcă de flăcările care izbucneau parcă din ei, împreună cu nori de fum. Cădeau în toate direcțiile, precum scânteile la marile incendii, imponderabile și dezechilibrate, urlând de durere și disperare, umplând de groază și înmărmurind privitorul. Trupurile înspăimântătoare și îngrozitoare ale diavolilor semănau cu animale groaznice, necunoscute, erau transparente și negre. (Probabil că văzând ceea ce am văzut, am strigat 'ai', după cum au spus oamenii din jur).

Lucia notează că toți cei trei copii, "speriați și parcă implorând după ajutor" și-au ridicat privirea spre Maica Domnului; ea l-ea spus cu voce blândă:

« Ați văzut iadul, unde ajung sufletele săracilor păcătoși. Pentru a-i salva, Dumnezeu vrea să întemeieze Adorația închinată Preacuratei mele Inimi. Dacă se face ce vă voi spune, vor fi salvați mulți; dar dacă nu încetează insultele la adresa Domnului, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea va izbucni un alt război cumplit. Dacă veți vedea o noapte luminându-se de o lumină necunoscută, atunci să știți că acesta este semn de la Dumnezeu, că intenționează să pedepsească lumea pentru nelegiuirile comise prin război, foamete, prigoana Bisericii și a Sfântului Părinte. Pentru a evita aceasta, voi veni să cer închinarea Rusiei Preacuratei mele Inimi și împărtășiri în semn de pocăință în fiecare primă sâmbătă a lunii. Dacă dorințele mele vor fi ascultate, Rusia se va converti și va fi pace, dacă nu, ereziile se vor împrăștia în lume, provocând războaie și prigoane ale Bisericii, cei buni vor fi torturați și Sfântul Părinte va avea mult de îndurat; diverse națiuni vor fi distruse; la urmă însă va triumfa preacurata mea inimă. Sfântul Părinte îmi va închina Rusia, care va dori să se convertească și lumii i se va oferi un timp al păcii. În Portugalia dogma (învățătura dreaptă) a credinței se va păstra mereu. Despre aceasta nu spune nimeni nimic; puteți să-i spuneți acestea lui Franscisco.

Dacă vă rugați Sfântul Rozariu, repetați după fiecare decadă:
"O Isuse, iartă-ne păcatele; ferește-ne de focul iadului, și du în cer toate sufletele, mai ales pe acelea care au mai mare nevoie de mila Ta."

Arătarea s-a înălțat și a dispărut în direcție estică, în îndepărtarea cerului.

Trebuie subliniat faptul că Sora Lucia a confirmat în fața episcopului ei numele de Pius al XI-lea (1922 - 1939). În ceea ce privește obiecțiile de mai târziu, cum că al doilea război mondial (1939 - 1945) a izbucnit în perioada pontificatului lui Pius al XII-lea, Lucia a spus că anul ocupației Austriei, 1938, poate fi considerat ca început al războiului. Lucia a considerat că aurora boreală "ieșită din comun" vizibilă în noaptea din 25 pe 26 ianuarie 1938 a fost acel semn de la Dumnezeu prin care se anunța începutul războiului și despre care era vorba în apariție. În aceeași apariție se face trimitere și la o altă apariție a Maicii Domnului în Pontevedra, din 10 decembrie 1925 în care va solicita adorarea Preacuratei Inimi ca ispășire pentru păcatele omenirii; după aceea, la 13 iunie 1929 la Tuy, unde Lucia va primi sarcina de a solicita de la Biserica universală închina-rea Rusiei în cinstea Preacuratei Inimi. Pe când toate prezicerile sunt legate de condiția unei îndreptări a oamenilor, se pare că declarația: "La urmă va triumfa inima mea preacurată" este necondiționată și se va împlini cu siguranță.


Rugăciune pentru beatificare

Postulatorul pentru cauza de beatificare a papei Ioan Paul al II-lea Mons. Slawomir Oder, invită la un "lanț" mondial de rugăciune pentru nevoile și suferințele lumii prin invocarea mijlocirii defunctului papă, trecut la Domnul, la 2 aprilie 2005.

Rugăciune pentru a implora haruri prin mijlocirea servitorului lui Dumnezeu
papa Ioan Paul al II-lea

O, Preasfântă Treime, îți mulțumim pentru că l-ai dăruit Bisericii pe papa IOAN PAUL al II-lea și pentru că ai făcut să strălucească în el iubirea ta părintească, măreția Crucii lui Cristos și splendoarea Duhului de iubire.

El, încrezându-se cu totul în milostivirea ta nemărginită și în mijlocirea maternă a Mariei, ne-a oferit o imagine vie a lui Isus, Bunul Păstor, și ne-a arătat sfințenia ca măsura cea mai mare a vieții creștine de fiecare zi și calea pentru a ajunge la comuniunea veșnică cu tine.

Dăruiește-ne, prin mijlocirea lui și după voința ta, harurile pe care le implorăm, în speranța ca el să fie înscris cât mai curând în ceata sfinților tăi. Amin.

Cu aprobare bisericească,

Cardinalul Camillo Ruini
Vicar General al Sanctității Sale pentru Dieceza de Roma


Generozitate - 2% pentru ASVP

Persoanele (contribuabili) care realizează venituri din:
1. salarii;
2. activități comerciale (comerț, prestări servicii);
3. exercitarea unei profesii libere (medicale, avocat, notar, expert - contabil autorizat, consultant fiscal, arhitect);
4. drepturi de proprietate intelectuală (brevete de invenție, drepturi de autor );
5. din activități agricole.

pot dispune asupra destinației unei sume reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat pentru sponsorizarea entitățiilor nonprofit care funcționează în condițile OG nr. 26 / 2000 cu privire la asociații și fundații.

Pentru contribuabilii de la pct. 1 virarea sumei, reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat, se face prin completarea Declarației speciale (Declarația 230) Privind veniturile realizate pentru anul 2005 la rubricile: denumire entitate nonprofit, cod de înregistrare fiscala al entității nonprofit, cont bancar (IBAN), care cu o copie după Fișa fiscală nr. 1 pe anul 2005 se depun la organul fiscal local.

Pentru contribuabili de la pct. 2, 3, 4 și 5 virarea sumei, reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat, se face prin completarea Declarației speciale (Declarația 200) privind veniturile realizate pentru anul 2005 la rubricile: denumire entitate nonprofit, cod de înregistrare fiscală al entității nonprofit, cont bancar (IBAN), care împreună cu Fișa fiscală nr. 1 pe anul 2005 se depun la organul fiscal local.

Optând pentru sponsorizarea Asociației "Conferința Sf. Anton de Padova" Tg. Frumos, - IBAN: RO73BRDE240SV47780702400), C.I.F.: 18093819, - sprijiniți "Proiectul de ajutorare a persoanelor din orașul Tg. Frumos, afectate de inundațiile anului trecut", ajutați pe cei nevoiași, bolnavi și defavorizați aflați în atenția noastră.

În numele celor în suferința, membrii Asociației, vă mulțumesc din suflet și vă doresc ca Dumnezeu să reverse cu îmbelșugare binecuvântarea sa asupra Dumneavoastră, familiei și instituției pe care o conduceți și în care lucrați.

Președinte Adrian Petruț


A bătut la ușa ta

A bătut la ușa ta, Cineva,
Nu-i răspunde nimenea.
În tăcerea negrei nopți
Stă un om și plânge,
Fața lui e numai răni,
Pieptu-i numai sânge.

Cine ești Străin pribeag, cine ești?
De-al cui dor tu pribegești?
Pentru cine te-au brăzdat
Bice fără număr?
Ce povară ți-a lăsat
Rana de pe umăr?

Eu sunt robul ce slujește tuturor,
Un om al durerilor.
Nimeni plată nu mi-a dat
Decât spini și ură,
Numai roșii trandafiri
Pieptul mi-l umplură.

Eu sunt pâinea ce s-a frânt lumii-ntregi,
Și sunt vinul Noii Legi.
N-am venit să plâng în drum,
Răni usturătoare,
Plâng pe cei ce pierd acum
Ultima chemare.

A bătut la ușa ta, Cineva,
O, deschide-i, nu mai sta!
Nu-l lăsa să plece trist,
Poate niciodată
Mâna lui la ușa ta
N-are să mai bată.

0 0
Copyright 2005-2016 - Parohia Romano-Catolică Tg. Frumos