0
0 0
0
Parerea vizitatorului Asociatia Sf. Vincentiu de Paul Revista Parohiei Localitatea Tg. Frumos Evenimente locale Istoricul Parohiei Activitati saptamanele Pagina de start Revista CREZ ETERN

Publicație periodică a comunității catolice din Târgul Frumos

Nr. 10 - octombrie-noiembrie 2005

Nu-i nimic mai dulce ca rugăciunea...
Fără rugăciune, viața noastră duhovnicească
flămânzește, însetează și moare.

Sf. Ioan Gură de Aur

Școala rugăciunii
A te ruga nu înseamnă a pierde timpul, ci înseamnă a lumina, a binecuvânta timpul și a proteja lumea de tot răul.
Dacă dorești prietenia lui Dumnezeu, dacă iubești Biserica, dacă-ți iubești familia, dacă iubești orașul tău, dacă vrei să faci ceva bun care să dureze în timp, începe să te rogi.
Dumnezeu ne învață, El deschide inima noastră pentru a ne ruga, pentru a iubi, pentru a-L imita pe Isus.
Sfântul Francisc de Asissi plângea în fața Crucii, omul care voia să iubească tot mai mult. "De ce plangi?" l-au întrebat preoții. "Iubirea nu este iubită!".
Sfânta Fecioară ne asigură de puterea rugăciunii, spunând în unul din mesajele de la Medjugorge: "Cu rugăciunea, puteți converti pe copiii voștri, pe frații voștri, lumea."
Când trebuie să ne rugăm? Sfânta Fecioară spune: "În fiecare zi!"
Cum? Cu inima, cu atenție, cu iubire, și nu doar cu buzele. Fără ură, cu inima împăcată, cu umilință, recunoscând mereu că suntem păcătoși.
Petruț

Biserica din Târgu-Frumos a fost sfintită
"Aceasta e casa lui Dumnezeu și poarta cerului"
În ziua de sâmbătă, 13 august la Sf. Liturghie de la ora 11.00, Preasfințitul Petru Gherghel, Episcop de Iași, a consacrat altarul și a sfințit Biserica parohială din Târgu Frumos, înconjurat de pr. paroh Iulian Faraoanu, pr. Maricel Medveș, pr. decan Iosif Dorcu și pr. prelat Albert Holenstein.
Frumoasa celebrare s-a desfășurată în prezența unui număr mare număr de preoți și credincioși, catolici și ortodocși. Celebrarea a început cu procesiunea spre balconul din fața ușilor principale, După salut, episcopul a sfințit apa, după care a stropit pe cei prezenți și pereții bisericii cu apă sfințită.
Apoi episcopul a bătut cu cârja în ușa bisericii și a tăiat panglica, a preluat cheile și a deschis biserica spunând: "Intrați cu credință prin porțile casei Domnului". Toți preoții și credincioșii au intrat în noua biserică. În biserică, după ce a fost prezentată Cartea Lecturilor, s-au citit lecturile din Sfânta Scriptură. După proclamarea Evangheliei, Episcopul în omilia sa, a explicat semnificația momentului.
A urmat ritul propriu-zis:
- s-a cântat "Litania tuturor sfinților", cu rugăciunea de consacrare,
- s-a uns altarul principal și pereții bisericii cu sfânta crismă.
- pe altar s-a așezat un vas cu cărbuni aprinși peste care s-a pus tămâie;
- s-a tămâiat altarul și lăcașul de cult.
- pe altarul consacrat s-au pus fața de altar, florile și lumânările care au fost aprinse de către episcop;
- a urmat iluminarea altarului și a bisericii, aprinzându-se în final toate luminile din biserică.
A urmat celebrarea Sfintei Liturghii în mod obișnuit, cu "Oferirea darurilor", jertfa euharistică cu împărtășirea credincioșilor. La final, în cuvântul de încheiere și de mulțumire, a fost citit Decretul episcopal pentru consacra-rea altarului principal și a Bisericii parohiale în cinstea "Sfântului Anton de Padova".
Corul, prin frumoase-le cântări, a completat măreția sărbătorii.
"Mulțumim lui Dumnezeu!"

Instalarea noului paroh de Târgu Frumos
Comunitatea din Târgu Frumos a fost duminică 21 august din nou în sărbătoare. După sfințirea Bisericii de către PS Petru Gherghel din ziua de 13 august, Pr. Iulian Faraoanu a fost numit asistent al Pr. Isidor Iacovici în grija credincioșilor români din Roma, iar în funcția de paroh al comunității catolice Târgu Frumos a fost instalat părintele Iulian-Eugen Kropp. Momentul a fost marcat prin Sfânta Liturghie solemnă de instalare de la ora 10.00, la care a participat Pr. Cornel Cadar, care în numele PS Petru Gherghel, episcop de Iași, l-a prezentat pe noul păstor al comunității. A fost prezent și Pr. Romuald Bulai, paroh de Cacica. Credincioșii din Târgu Frumos i-au făcut noului paroh o primire frumoasă, arătându-și astfel respectul și dragostea lor pentru preoți.
Părintele a fost așteptat de mulți credincioși. Pentru cei mai mulți persoana noului părinte paroh era o necunoscută. Încrezători în faptul că Preasfințitul trimite la Tg. Frumos un preot vrednic, după munca depusă de pr. Maricel Medveș și pr. Iulian Faraoanu la construirea noii biserici, credincioșii l-au primit pe noul paroh cu multă căldură și simpatie, care cu siguranță va continua să înfrumusețeze si să doteze biserica și casa parohială cu lucruri cât mai frumoase și necesare desfășurării normale a vieții parohiale.
După evanghelie, pr. delegat Cornel Cadar a rostit câteva cuvinte de încurajare pentru noul paroh, după care a urmat înmânarea cheii, Bibliei și a unei cruci. Pe altar a fost semnat procesul verbal de luare în primire a parohiei, în prezența a doi martori din rândul credincioșilor laici. Părintele Iulian a primit astfel toate drepturile și jurisdicția cuvenită pentru exercitarea oficiului de paroh. El este direct responsabil de munca pastorală și are obligația administrării tuturor bunurilor parohiei. Cu această ocazie, sfinția sa și-a exprimat printr-un jurământ hotărârea de a conduce parohia încredințată după învățătura creștină și sub călăuzirea episcopului.
Predica a rostit-o noul părinte paroh. La început, sfinția sa a vorbit despre autoritatea și datoriile păstorilor, plecând de la Evanghelia duminicii: "pe această piatră voi zidi Biserica mea": Cristos este piatra de temelie a oricărei lucrări. Apoi părintele a prezentat foarte pe scurt programul pastoral, care va fi o continuare a activităților pastorale ale înaintașilor.
Liturghia s-a încheiat într-o puternică notă de speranță și încredere că Providența va călăuzi pașii părintelui Iulian în noua misiune pe care a primit-o.
Noul părinte paroh Iulian-Eugen este originar din Parohia Rădăuți, născut la 29 aprilie 1960. A urmat școala primară și primi doi ani de liceu în orașul natal, apoi a intrat în Seminarul liceal din Iași, După satisfacerea stagiului militar, s-a pregătit ca student timp de 6 ani la Institutul Teologic Iași, iar la 29 iunie 1986 a fost sfințit preot la Iași, de către Arhiepiscopul de București, Dr. Ioan Robu. În primii ani a activat ca vicar la Pildești (NT) și Suceava, iar la începutul anului 1988 a fost numit paroh la Siret (SV). Între anii 1992 - 1993 a activat ca preot misionar la Chișinău și Bălți, în Republica Moldova. La data de 1 august 1993 a fost numit paroh la Ciugheș (BC), iar din 5 mai 1996, până la venirea fraților franciscani în 16 septembrie 2001, a fost paroh la Sanctuarul marian din Cacica. Din anul 2001 și până la venirea la Târgu Frumos, a fost paroh la Solonețu Nou (SV), cea mai mare comunitate de credincioși polonezi din Bucovina. La 1 iunie 2005, Pr Iulian Kropp a fost numit Responsabil în Oficiul pentru Pelerinaje în Curia diecezană Iași.

Gânduri la sfânta Euharistie
S-a încheiat de curând ANnul Euharistic, dar să rămână dorința de a-L cunoaște mai bine pe Isus Euharisticul, de a urma învățăturile divine descoperite zi de zi în Cuvântul Evangheliei și de a-L păstra într-o inimă vie, mereu deschisă de a-L primi.
Isus Cristos a instituit Euharistia.
«Luați și mâncați, acesta este Trupul Meu...beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Noului Legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor» (Mt 26,26-28)
«Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnica și Eu îl voi învia în ziua de apoi» (In 6,54)
Cuvântul «Euharistie» vine din limba greacă și înseamnă «mulțumire» .
Este Sfânta Taină prin care, sub forma pâinii și a vinului, credinciosul se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâine și vin) la Sfânta Liturghie.
Este cea mai importantă dintre Sfintele Taine, în sensul că, dacă prin celelalte Taine creștinul primește harul divin într-un sens limitat, prin Sfânta Împărtășanie primește însuși Izvorul harului, care este Cristos Domnul. Această Taină Sfântă poartă mai multe denumiri: Euharistie, Împărtășanie, Cuminecătura, Cina Domnului, Frângerea pâinii.
Celebrantul este episcopul sau preotul, ca urmași ai Sf. Apostoli care au primit misiunea si porunca de a o săvârși, prin cuvintele: «Faceți aceasta în amintirea Mea» (Lc 22,19).
Primitorii sunt membrii Bisericii care s-au pregătit, au trecut prin Taina Pocăinței si au primit dezlegare de la duhovnic. Practica intercomuniunii, adică a împărtășirii unor creștini de alte confesiuni, nu este permisă în Biserica noastră, întrucât Împărtășirea este culmea și expresia deplinătății, integrității de credință.
Pentru creșterea duhovnicească al credinciosului, Biserica recomandă împărtășirea frecventă ( respectându-se întotdeauna pregătirea necesară) și cere împărtășirea minimă în Timpul pascal (de la Miercurea cenușii până la Rusalii).
Efectele împărtășirii sunt :
- unirea reală cu Cristos, conform promisiunii Sale: «Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu rămâne întru Mine si Eu în el».
- curățirea de păcatele mici și progresul în viata spirituală, slăbind înclinațiile rele, dând puterea de a face binele.
- făgăduința învierii și a vieții de veci: «Cel ce va mânca din pâinea aceasta (Euharistie) va trăi în veci».
Pentru cei ce se împărtășesc cu nevrednicie efectul este osânda, conform cuvintelor sfântului apostol Paul : « Să se cerceteze omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din potir. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănâncă și bea osânda, nesocotind Trupul Domnului» (1Cor 11,28-29).
Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și sângele lui Cristos la Cina cea de Taină și în orice Sfântă Liturghie este un mister de nepătruns în înțelesul și în modul înfăptuirii lui; căci mister este nu numai felul de a fi al lui Dumnezeu, ci și orice lucrare a Lui asupra creației.
Credința Bisericii în realitatea euharistică, în prezenta reală a Trupului și Sângelui Domnului în Sfânta Liturghie, este veche și a fost mărturisită permanent și consecvent de toată Biserica. Sfinții Părinți ne dau mărturie în acest sens :
Sf. Iustin Martirul: «Aducem în numele Lui jertfa pe care Domnul Isus a poruncit să fie adusă, jertfa pâinii si a vinului în Euharistie» (Dialogul cu Trifon, cap. 4);
Sf. Ciprian al Cartaginei: «Acolo unde este Euharistia, acolo este Biserica» (De ecclesiae catholicae unitate, cap. 5);
Sf. Ioan Damascenul: «Pâinea si vinul nu sunt niciodată închipuirea Trupului si Sângelui lui Cristos , ci însuși Trupul lui Cristos unit cu dumnezeirea...pâinea si vinul sunt prefăcute în Trupul si Sângele Domnului» (Dogmatica 4,13);
Celebrarea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în Trupul și Sângele al Domnului nostru Isus Cristos, iar ca scop sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor.
Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb, însă El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi si a le păstra, căci nu face parte de sfințire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta.
Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, să ne înfățișam pregătiți și cu vrednicie.
Credința noastră în Sfânta Euharistie își are rădăcina în însuși Cristos. Să amintim cuvintele frumoase ale Domnului nostru din discursul despre Pâinea vieții, din Evanghelia lui Ioan: "Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii. Dar Isus le-a zis: «Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el. Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine»" (Ioan 6,51.53-57).
Semnificația discursului Pâinii vieții devine foarte clar la Ultima Cină din Joia Mare. Acolo Isus s-a dus cu apostolii săi pentru a lua ceea ce cu adevărat a fost ultima sa cină. Conform Evangheliei Sf. Matei, Isus a luat pâine nedospită și vin - două surse primare de hrană. A luat pâinea, a binecuvântat-o, a mulțumit, a frânt-o și a dat-o apostolilor spunând: "Luați și mâncați; acesta este Trupul meu". A luat apoi paharul cu vin, a adus mulțumire și l-a dat apostolilor săi spunând: "Beți dintru acesta toți, căci acesta este sângele meu, sângele legământului care se varsă pentru voi, spre iertarea păcatelor".
Gândiți-vă la aceste cuvinte! Isus nu le-a dat doar pâine și vin apostolilor. El și-a dat întreaga viață - Trup, Sânge, Suflet și Divinitate. El s-a dat pe sine însuși. Cu adevărat s-a dat! În următoarea zi, trupul lui Isus era răstignit pe cruce. Sângele său se vărsa pentru spălarea păcatelor noastre. Ca preot, El a oferit sacrificiul perfect pentru iertarea păcatelor. Dar acest sacrificiu nu a fost aducător de moarte, ci de viață, pentru că trei zile mai târziu Domnul nostru Isus Cristos a înviat din morți, învingând păcatul și moartea. Da, legământul perfect și pe vecie de viață și de iubire cu Dumnezeu a fost făcut de Isus Cristos.
Acest întreg mister este păstrat în Preasfânta Euharistie și în Sacrificiul Liturghiei. Luăm pâine nedospită și vin, două surse de hrană. Prin voia Tatălui, prin lucrarea Duhului Sfânt și prin preoția lui Isus încredințată preoților săi, și prin cuvintele consacrării, acea pâine și acel vin se transformă în Trupul și Sângele lui Isus. Da, pâinea și vinul nu își schimbă caracteristicile - arată la fel, au același gust și miros, precum și formă. Noi nu primim pâine și vin; primim Trupul și Sângele lui Cristos. Numim această "schimbare de substanță" transsubstanțiere, termen folosit la al patrulea Conciliu din Lateran (1215) și refolosit de Sfântul Părinte în "Ecclesia de Eucharistia" (nr. 15). De aceea, de fiecare dată când celebrăm Liturghia, intrăm în misterul mereu și pentru totdeauna prezent al Joii Mari, Vinerii Mari și Paștelui, și ne împărtășim cu Domnul prin Sfânta Euharistie.
Iar după ce ne-am împărtășit trebuie să-l păstrăm pe Isus în viața noastră, în ființa noastră și să spunem mereu: "Doamne, rămâi cu noi!"
Pr. Iulian-Eugen Kropp

Anul Euharistiei
1. "Nu omul este cel care face ca cele oferite să devină Trupul și Sângele lui Cristos, ci însuși Cristos, care a fost răstignit pentru noi. Preotul, chip al lui Cristos, rostește cuvintele, dar puterea lor și harul sunt de la Dumnezeu. Acesta este Trupul meu, spune el. Acest cuvânt transformă cele oferite" (Sf. Ioan Gură de Aur).
2. "Dacă oamenii din lume te întreabă de ce te împărtășești atât de des, spune-le că sunt două categorii de oameni care trebuie să se împărtășească des: bolnavii (păcătoșii) ca să se vindece, și sfinții, ca să nu se îmbolnăvească, și că tu, fiind imperfect, slab, bolnav, ai nevoie să te împărtășești des cu Cel ce este Perfecțiunea, Forța și Mediul tău. Crede-mă, în munții noștri, iarna iepurii devin albi deoarece nu văd și nu mănâncă decât zăpadă; la fel și tu, adorând și mâncând frumusețea, bunătatea și curăția însăși în acest Dumnezeiesc Sacrament, vei deveni cu totul frumos, cu totul bun, cu totul curat". (Sf. Francisc de Sales, Întoarcere în viața evlavioasă).
3. În jurul anului 700, un preot călugăr din Lanciano (Italia) era chinuit de îndoieli cu privire la prezența reală a lui Isus în Euharistie. Era obsedat de această întrebare: Cum e posibil ca la cuvintele pe care le rostesc la consacrare, pâinea să se transforme în Trupul lui Cristos și vinul în Sângele Lui? Pios fiind, el a continuat să săvârșească zilnic Sf. Liturghie, rugându-L pe Dumnezeu să-l elibereze de îndoielile care îl sfâșiau. Într-o zi, la Liturghie, la cuvintele consacrării ("Acesta este Trupul meu...acesta este Sângele meu") literalmente, pâinea s-a transformat în carne și vinul în sânge. În primul moment, preotul a rămas paralizat de ceea ce îi era dat să vadă, dar și-a venit în fire și a chemat pe toți cei prezenți în biserică și le-a arătat ce s-a întâmplat. Desigur la Liturghia aceea, preotul nu s-a împărtășit. Pâinea transformată în carne și vinul transformat în sânge au fost puse într-un vas de fildeș, iar în 1713, într-un relicvariu, în care se păstrează și astăzi în biserica Sf. Francisc, din Lanciano.
Biserica, în timpurile noastre a voit ca oamenii de știință să examineze această carne și acest sânge și să dea un verdict. În noiembrie 1970, o echipă formată din medici experți, condusă de profesorul Odoardo Lionli a dus carnea și sângele la laboratoarele din Roma și au început cercetările. Profesorul Lionli, foarte sceptic inițial, pe la jumătatea lunii decembrie, trimite parohului bisericii o telegramă cu acest scurt mesaj: La început era Cuvântul, și Cuvântul s-a făcut Trup. La 4 martie 1971, raportul era gata. În urma analizelor, oamenii de știință au constatat următoarele:
- carnea era carne adevărată; sângele era sânge adevărat;
- carnea aparține țesutului muscular al inimii (miocard)
- carnea și sângele aparțin speciei umane
- carnea și sângele au aceeași grupă sanguină (AB)
- în sânge s-au găsit proteine ca și în sângele proaspăt, normal, precum și minerale, cloruri, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu și calciu.
Păstrarea cărnii și a sângelui, în stare naturală, timp de 20 de secole, expuse la acțiunea agenților atmosferici și biologici, rămâne un fenomen extraordinar, inexplicabil, precum știința.
(Roberto de Grandis, Vindecarea prin Liturghie)
Oana Bartic

Cum se manifestă Rozariul?
Cum să ne folosim de Rozariu?

A recita Rozariul înseamnă a ne ruga lui Dumnezeu prin intermediul Mariei; a medita cu Sf. Fecioară Maria viața lui Isus. Viața spirituală a credinciosului se aseamănă cu o rugăciune continuă, simplă, plină de seninătate și bucurie, avându-l în centru pe Isus Cristos. O astfel de trăire conduce la o adevarată devoțiune.
O devoțiune mariană mult îndrăgită de creștinii de pretutindeni și practicată de secole, este rugăciunea Rozariului. Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, a orânduit ca această devoțiune să fie alcătuită din 4 părți sau Rozarii mici, fiecare parte având câte 5 mistere: misterele de bucurie, de lumină, de durere și de slavă.
Recitarea Sfântului Rozariu începe cu semnul Crucii. În continuare se recită Crezul, ținând crucea în mână. Acest "Credo" este rezumatul adevărurilor pe care Dumnezeu Tatăl ni le-a revelat despre Sine Însuși în Fiul său și despre modul în care venit pe pământ, a trăit, a murit și a înviat ca să putem merge cu El la Cer.
Apoi se va rosti un "Tatăl nostru", care este un omagiu de iubire și adorație. Pe urmă, de 3 ori "Bucură-te, Marie" și un "Slavă Tatălui". Aceste rugăciuni cunoscute în lumea întreagă sunt rostite atât de copii, cât și de cei mari. "A recita Rozariul nu înseamnă altceva decât a contempla împreună cu Maria chipul lui Isus, adică medităm misterele vieții, ale pătimirii și ale învierii Domnului, cu ochii și cu inima Aceleia care a fost cea mai apropiată de Fiul ei." (Papa Ioan Paul al II-lea).
Pe parcursul fiecărei decade medităm împreună cu Maria asupra unui eveniment din viața lui Isus. Ea ne arată prin bucuriile, suferințele sau slava Fiului Său iubirea imensă a lui Isus, care face întotdeauna Voința Tatălui Său și ne descoperă prin ascultarea sa că El este într-adevăr Dumnezeu făcut om, ca să fie Modelul nostru.
"Să ne dăm silința, - spunea tot papa Ioan Paul al II-lea, - în a recita Rozariul atât în biserică, cât și în familiile noastre: aceasta, pe calea invocațiilor repetate, va uni inimile, va reaprinde viața în familii, va întări speranța noastră și va obține tuturor pacea și slava lui Cristos cel născut, mort și înviat pentru noi". Fiecare mister este asemănat cu un trandafir (o roză), iar toate misterele, 20 la număr, formează împreună o coroană de rugăciuni, un buchet de o frumusețe deosebită, numit Sfantul Rozariu.
Fiecare creștin trebuie să aibă un rozariu și să-l poarte asupra lui. Se poate recita Rozariul, sau numai o decadă, în orice moment al zilei, chiar și atunci când mâinile noastre sunt ocupate. Este sigur că prin aceasta îi vom face întotdeauna plăcere Sfintei Fecioare, Mama noastră spirituală din cer, care completează și purifică rugăciunile noastre înainte de a le oferi lui Dumnezeu.
Arma cea mai puternică a celui credincios este rugăciunea. Sfântul Rozariu este una dintre rugăciunile cele mai simple și, totodată, mai profunde rugi ale creștinului. Ne adresăm Sf. Fecioare și medităm cu inima și gândul nostru sincer, faptele minunate pe care Dumnezeu le-a împlinit în, și prin Fiul său preaiubit.
Să recităm deci Sfântul Rozariu cat mai des și vom obține, fără întârziere, harul și binecuvântarea Părintelui Ceresc.
Beneficiile recitării Sf. Rozariu:
- ne înalță, progresiv, spre cunoașterea deplină a lui Isus,
- ne purifică sufletele de orice întinare a păcatului,
- ne transformă în învingători asupra dușmanilor spirituali
- ne încurajează și ne ajută în practicarea virtuților,
- ne aprinde de dragoste față de Cristos și Maica sa sfântă,
- ne obține merite spirituale și binecuvântarea divină,
- ne oferă pacea interioară și har peste har.
Așa răspund copiii despre Rozariu:
- Rozariul este lanțul care ne leagă de cer (Ema, 8 ani)
- La o oră de religie, profesoara i-a întrebat pe copii ce este acela un Rozariu. Ionuț (7 ani) a răspuns: "Din câte știu este o armă."
- Am auzit vorbindu-se despre Rozariu, dar mie nimeni nu vrea să-mi dea unul. (Maria, 6 ani)
- Rozariul este singura rugăciune pe care o știe Preasfanta Fecioară Maria. (Danuț, 7 ani)
- Cât de nesinceri sunt oamenii care se roagă Rozariul... Ei spun Maicii Domnului să se bucure; dar ei? (Agneza, 9 ani)
- Rugându-mă Rozariul, mi-am dat seama că pot fi mai cuminte. (Sergiu, 8ani)
- Un catehet i-a întrebat pe copii: "De ce luna octombrie este luna Rozariului?" Minodora (10 ani) a răspuns: "Pentru că octombrie este a 10-a lună din an, iar misterele Rozariului au 10 ".
Florentina Porcaru

Mesajele de la Fatima
Am auzit cu toții despre aparițiile Sf. Fecioare Maria. De-a lungul veacurilor Ea a apărut pentru a ne transmite nouă oamenilor un mesaj matern, o chemare spre Fiul ei Isus. În următoarele numere vom cunoaște istoria mesajelor Mariei din aparițiile de la Fatima, din anul 1917.
13 mai 1917:
Prima apariție a Maicii Domnului în Cova da Iria.
Copiii au fost bine pregătiți pentru întâlnirea cu lumea supranaturală. Știau deja - și priveau cu toată seriozitatea - faptul că trebuie să se roage mult și să aducă multe jertfe; că Dumnezeu cere ispășire de la acei oameni care sunt dispuși să facă aceasta pentru convertirea păcătoșilor și, în mod special, pentru acei oameni care nu mai iau în serios pocăința și convertirea. Au repetat de mai multe ori pe parcursul unei zile rugăciunea îngerului. Dumnezeu, cel de la care provine tot ceea ce este bun, și-a coborât dragostea în aceste mici suflete care ispășeau și le-a făcut demne de a asculta cuvinte cerești, date omului spre salvarea sa și pe lângă care nimeni nu mai poate trece neatins, indiferent dacă le ia sau nu la cunoștință. Dumnezeu își ține cuvântul, independent de poziția adoptată de om.
Era spre miezul zilei de 13 mai 1917. Lucia se juca cu ceilalți doi copii pe un deal din depresiunea de la Iria. Pentru a se apăra de arșiță, și-au construit o colibă mică, din crengi și frunze. Deodată, au văzut toți trei un fulger. Și-au adunat cu repeziciune oile și au vrut să pornească spre casă, fără să se fi gândit de unde provenea fulgerul, când cerul era senin. Astfel au coborât cam jumătate din deal. În depresiune erau mulți stejari bătrâni. Deodată, au văzut din nou un fulger, chiar deasupra stejarului pe lângă care treceau. Au privit în sus și au văzut o femeie, îmbrăcată în haine albe, mai strălucitoare decât soarele. Deși, datorită apariției îngerului, copiii cunoșteau deja ființe supranaturale, strălucitoare, această apariție li s-a părut de mii de ori mai luminoasă și mai maiestuoasă. Surprinși de ceea ce vedeau, s-au oprit - atât de aproape de lumină încât se aflau chiar în cercul luminos, care îi înconjura și pe ei. Femeia a zâmbit copiilor și le-a spus:
- Nu vă fie teamă! Nu vă fac rău!
Lucia, adunându-și curajul, a întrebat: "De unde veniți?"
- Sunt din cer, a fost răspunsul.
- Și ce doriți de la noi? a vrut Lucia să afle. Femeia i-a rugat ca "în următoarele șase luni, pe data de 13, să vină la aceeași oră, acolo; atunci le va spune cine este și ce dorește de la ei. Lucia a mai adresat și alte întrebări femeii:
- Voi ajunge și eu în cer?
Și Franscisc? Și Jacinta?"
Femeia a răspuns afirmativ de fiecare dată. După aceea i-a întrebat pe copii:
- Vreți să vă oferiți lui Dumnezeu, să suportați toate suferințele pe care vi la va trimite, spre ispășirea păcătoșilor, care îl rănesc și spre convertirea păcătoșilor?
Dumnezeu îl face părtaș pe om la tot ceea ce este mai frumos și mai măreț: la mântuirea sufletelor nemuritoare! Copiii, familiarizați deja cu gândul ispășirii, parcă așteptau deja această întrebare: "Da, vrem!" a răspuns Lucia cu bucurie. Femeia a acceptat oferta lor liberă și le-a confirmat:
- Veți avea mult de suferit, dar harul lui Dumnezeu va fi forța voastră!
Despre clipele de încântare care au urmat, o lăsăm mai bine pe Lucia să vorbească. "După ce a spus ultimele cuvinte", scrie Lucia, "și-a desfăcut mâinile și a revărsat asupra noastră o lumină atât de puternică, era de parcă s-ar fi reflectat din mâinile ei; ne-a pătruns în piept și până în adâncul cel mai adânc al sufletelor noastre, lăsându-ne să-L contemplăm pe Dumnezeu însuși, care era această lumină, mai clară decât cea mai desăvârșită oglindă. În urma unui îndemn venit din interior, care ni s-a transmis, am căzut în genunchi și am repetat cu evlavie: O, Preasfântă Treime, Te ador; Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, Te iubesc în Preasfântul Sacrament! După câteva momente, Mama noastră prea-sfântă a adăugat: "Rugați-vă zilnic Rozariul, pentru pacea lumii și terminarea războiului!"
Copiii au văzut după aceea că femeia s-a ridicat și s-a îndepărtat încet spre răsărit, până nu s-a mai văzut. Lucia, va răspunde mai târziu întrebării episcopului cu privire la starea ei că "aparițiile Mama noastră preasfântă nu ne-au insuflat nici teamă, nici nu ne-au speriat", au fost numai surprinși. Despre fulgere scrie că "nu erau de fapt fulgere, erau o reflexie a luminii care se apropia. Când vedeam această lumină, spuneam uneori că o vedem pe Mama noastră preasfântă venind; dar o puteam deosebi pe Mama noastră preasfântă de lumină numai când se afla deasupra stejarului."
Fecioara Maria nu a spus nimic nou la această primă apariție a ei la Fatima. Când a apărut pe 11 februarie 1858 la Lourdes pentru prima oară, s-a arătat ca o femeie de o frumusețe minunată, cu o înfățișare plină de blândețe și farmec, într-un veșmânt strălucitor; pe cap un voal, în jurul mijlocului, un brâu albastru și în mână Rozariul. Duminică, pe 21 februarie 1858, a rugat-o pe Bernadetta Soubirous, privind-o îndurerată: "Roagă-te pentru păcătoși!" În sfârșit, pe 24 februarie 1858, a chemat la pocăință și pe 1 martie i-a transmis vizionarei o învățătură, pe care Bernadetta și-a întipărit-o adânc în memorie: să poarte întotdeauna Rozariul la ea.
La Lourdes, cerul a vrut să arate cât de serioase sunt intențiile sale față de om - alcătuit din trup și suflet. Trupul, ca templu al Sfântului Duh (1 Cor 6,19), este foarte important pentru Dumnezeu - și prin el, întreaga lume materială. Creatorului nu-i poate fi indiferent ce se petrece cu creația Lui! Fatima a completat Lourdes și a continuat ideea grijii lui Dumnezeu pentru creația Sa. Aici, prin intermediul Maicii Domnului, s-a atras atenția asupra realului pericol în care pot ajunge trupul și sufletul dacă se îndepărtează de creator (Mt 10,28).
Lourdes și Fatima ne spun: Dumnezeu dorește un trup sănătos și un suflet care să-i aparțină Lui pe veșnicie!

Sfântul Anton
Rugăciune pentru dobândirea unui har deosebit

La tine alergăm, Sfinte Antoane, care ai avut o inimă înflăcărată de dragoste către Dumnezeu și către aproapele: pe tine te invocăm, puternicule făcător de minuni, care ai ținut în brațele tale pe Isus Cristos sub chip de Prunc: către tine ne îndreptăm plini de încredere, ca să mijlocești la bunul Isus harul pe care îl dorim din adâncul inimii.
( se spune dorința... )
Sfinte Antoane nu privi la nevrednicia noastră, ci la slava lui Dumnezeu, care va fi preamărit prin tine, și la binele sufletelor noastre, precum și al acelora pe care îi vom ajuta la rândul nostru. În semn de recunoștință vom căuta să ducem o viață cât mai potrivită cu învățăturile Sfintei Evanghelii si să imităm virtuțile tale, ajutându-i pe cei săraci și muncind pentru răspândirea binelui. Amin.

Păcatul și reconcilierea
Când un convertit primește Botezul, nu e dator să-și mărturisească amănunțit păcatele, dar el trebuie să renunțe în mod global și radical la tot ce constituie păcat în viața sa.
Botezat în Cristos, el este mort păcatului și renaște la viața cea nouă. "Născut din Dumnezeu, el nu mai păcătuiește" (1In 5,18). Păcatul este o revenire la viața omului vechi, viața fără credință și fără legea lui Cristos. Cel care trăiește astfel trebuie să se convertească din nou și să se reconcilieze prin sacramentul Pocăinței, care este ca un al doilea botez.
Pentru cel care trăiește fără să aibă legea, păcatul nu are nume. Când vine legea lui Cristos prin botez, păcatul primește un nume și creștinul își mărturisește păcatul Bisericii.

Cum să ne convertim?
Ne închipuim prea ușor că a te converti înseamnă numai a nu mai comite un anume păcat. Aceasta ar semăna numai cu restabilirea unui echilibru în noi înșine și cu o întoarcere la stăpânirea de sine. A te converti înseamnă înainte de toate a te întoarce spre aceia pe care i-ai părăsit: comunitatea creștină și, prin ea, Dumnezeu și toți frații.
De aceea e bine să recurgem la sacramentul Împăcării. Dacă am pă-cătuit grav, suntem datori să ne spovedim preotului, care Îl reprezintă pe Dumnezeu, și reprezintă de asemenea comunitatea creștină. Disprețul față de sacramentul Împăcării e semnul că nu iubim destul Biserica. Iubirea față de acest sacrament arată că avem preocuparea de a construi comunitatea creștină.

Poate Dumnezeu să facă tot ce ne trece nouă prin minte?
Adesea auzim spunându-se: "De ce nu face Dumnezeu cutare sau cutare lucru? De ce nu a împiedicat respectiva ca-tastrofă? Răspunde El oare la rugăciunile noastre? Ce putere are? Și ce face cu ea?".
Dumnezeu este atotputernic fiindcă a creat toate. A făcut Universul așa cum este și puterea iubirii sale se arată în tot ce există și nu în ceea ce noi ne închipuim că El ar putea să facă. El nu-i împiedică în orice clipă pe oameni să sufere zguduirile naturii și ale istoriei. Bărbatul și femeia sunt înzestrați cu iubire și cu inteligență, și Dumnezeu îi cheamă să stăpânească lumea împreună cu El. Astfel, ei lucrează la dezvoltarea științelor, a artelor și a solidarității frățești. Ei contribuie împreună cu Creatorul lor la buna orânduire a lumii. Noi știm că Dumnezeu vrea binele tuturor făpturilor sale. Puterea Lui de a iubi depășește orice închipuire a noastră și El ne-o împărtășește și nouă.
Dumnezeu acționează în istoria oamenilor și în viața fiecăruia, însă iubirea Sa atotputernică nu ne forțează libertatea, ci o respectă și așteaptă colaborarea noastră. Dumnezeu nu vrea supuși, ci fii.
Marius Maximilian Bitiușcă

Pomenirea credincioșilor răposați
În ziua de 1 noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinților, credincioșii contemplă în lumina credinței bucuriile și splendorile locașului fericit al sufletelor ajunse la sfințenie, "Biserica triumfătoare", dar nu pierd din vedere faptul că o altă mulțime de frați și surori în Cristos, după ce au trecut prin viața pământească, așteaptă cu dor în pragul acestui lăcaș și nu pot intra, deoarece sunt încă nevrednici, datorită urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului; ele formează acea parte a Bisericii ce se numește "Biserica pătimitoare". Aceste suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conștiința că nu se pot ajuta singure, de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină să le redea puritatea desăvârșită, prin arderea impurităților aduse din viața trecătoare. După sărbătorirea tuturor sfinților, în multe părți se făcea pomenirea tuturor credincioșilor răposați, urmând un îndemn spontan al dragostei creștinești. Sfântul Odilon, abate al mănăstirii benedictine din Cluny, în anul 998 a poruncit ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor călugărilor răposați. Sub influența celor peste o mie de mănăstiri benedictine, răspândite pe tot cuprinsul Europei, întreaga creștinătate apuseană a adoptat acest obicei, și în anul 1311 Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioșilor răposați.
De fapt, Biserica acordă un loc important în liturghia zilnică tuturor "celor care au murit cu semnul credinței", stabilind un "memento mortuorum" la fiecare Liturghie și terminând rugăciunea zilnică oficială, breviarul, cu rugăciunea: "și sufletele celor răposați, prin mila lui Dumnezeu să se odihnească în pace". Ca un dar excepțional, în ziua de 2 noiembrie fiecare preot poate celebra 3 Sfinte Liturghii; acest privilegiu a fost acordat mai întâi în anul 1748 pentru Biserica din Spania, și în anul 1915 Papa Benedict al XV-lea l-a extins în întreaga Biserică Romano-Catolică.
Preocuparea și rugăciunea pentru cei răposați se întemeiază pe adevărul despre existența unei stări intermediare între Biserica triumfătoare și Biserica luptătoare: Biserica suferinței curățitoare; de asemenea, și pe adevărul împărtășirii sfinților, în temeiul căruia energia vitală a Trupului Mistic circulă de la părțile sănătoase la cele suferinde și le oferă ajutor. Mijlocirea sfinților și rugăciunile credincioșilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposați, ajută la desăvârșirea purificării lor "în sângele Mielului". Este "focul curățitor" care redă sufletelor celor răposați puritatea și strălucirea cerută pentru a intra în deplina bucurie a Paradisului.
Acestor suflete Biserica le oferă comemorarea solemnă de la 2 noiembrie, pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrățișează pe toți fiii săi și a menține vie în sufletele credincioșilor conștiința datoriei și a posibilității de a veni în ajutorul fraților și surorilor din "focul" suferinței curățitoare și aducătoare de bucurie nesfârșită.
Biserica se roagă în această zi de 2 noiembrie pentru toți aceia care au trecut deja în lumea de dincolo. Nu toți se bucură deja de fericirea veșnică în cer; unii sunt supuși încă suferințelor purgatorului. Ei nu se pot salva singuri din aceste suferințe, datorate păcatelor săvârșite în această lume. Prin aceste rugăciuni ale ei, Biserica obține îndurarea și mila lui Dumnezeu. Pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrățișează pe toți fiii săi și a menține vie în sufletele credincioșilor conștiința datoriei și a posibilității de a veni în ajutorul fraților și surorilor din "focul" suferinței curățitoare și aducătoare de bucurie nesfârșită Biserica a instituit această sărbătoare și această practică a sfințirii mormintelor.
Pr. Iulian-Eugen Kropp

Pagina distractivă
Ștefan cel Mare umbla cu voinicii după el prin Tara Moldovei. Trecând pe lângă un lan de grâu aud o voce dumnezeiască ce cânta de se oprea în loc apa izvoarelor și amuțeau păsările câmpului. Ștefan se îndrepta spre locul cu pricina, prin grâul înalt cât omul și zări un prunc ca de vreo 10 ani ce cânta cu atâta foc.
- Cum te cheamă, pruncule? întrebă Ștefan.
- Gică Petrescu, Măria Ta.

* * *

Un polițist, cercetând un geam spart:
- Mda, exact cum mi-am închipuit... E spart pe amândouă părțile.

* * *

Un infractor este interogat la poliție:
- Spune, domn'e, ce-ai făcut?
- Pai, am furat o cisternă cu vin...
- Și...
- Jumătate am băut-o...
- Si cu cealalta jumatate ce-ai facut?
- Păi, am vândut-o!...
- Și ce-ai făcut cu banii?
- I-am băut!

* * *

Un părinte misionar mergea apostolește prin junglă, când deodată zări aproape un leu furios, care gonea spre el. Înmărmurit de frică el căzu în genunchi și începu să se roage cu evlavie. Spre marea lui mirare, părintele observă că și leul face același lucru.
- Cum? Și dumneavoastră sunteți creștin ca și mine? Întrebă uimit misionarul.
- Nu! Dar de ce să nu-ți faci rugăciunea înaintea unui prânz atât de copios!...

* * *

Pentru a vâna un leu nu e nevoie de pușcă. Trebuie să faci rost de o sită mare. Cerni deșertul Sahara prin sită și, la sfârșit, îți va rămâne leul...

* * *

- Tăticule, Oceanul Pacific e întotdeauna liniștit?
- Hm! Întreabă și tu ceva mai serios!
- Bine. Atunci de ce a murit Marea Moartă?

* * *

În Texas, tatăl cu puștiul de 3 ani:
- Tăticule, îmi cumperi un pistol adevărat?
- Ti-am spus de atâtea ori că n-ai voie să umbli cu pistoale adevărate! Cine hotărăște în casa asta?
- Tu hotărăști, tăticule, dar dacă aș avea un pistol adevărat, n-ar mai fi așa.

* * *

La Gradina Zoologică:
- De ce plânge îngrijitorul de animale? Întreabă unul.
- Pentru că a murit cel mai mare elefant.
- Așa de mult îl iubea?
- Nu, dar directorul l-a pus să-i sape groapa.

* * *

O pisică alerga miorlăind după un șoarece, care s-a ascuns îndată într-o gaură din podea. Apoi, pisica cea hoață începu să... latre, exact ca un câine. Auzind lătratul, șoarecele ieși netemător din gaură, convins că pisica fugise de teama câinelui. Dar mâța smecheră îl înhăță pe șoarece și-i zise:
- Vezi ce-i bine sa știi limbi străine?

* * *

- Mihăiță, ce mulți purici are câinele tău!
- Nu, el n-are decât unul. Ceilalți sunt în vizită la el.
Culese de Mădălina Tîncu
0 0
Copyright 2005-2016 - Parohia Romano-Catolică Tg. Frumos